Mandat minor

Şef cu patru secretare la numai nouă ani

Alex Raţiu este în clasa a III-a şi are deja mandat de preşedinte la clubul „Arborele vieţii”. Primele măsuri au constat în alegerea unor secretare care să aibă grijă de imaginea şi de proiectele sale.

A gândit cândva un măreţ plan concentrat pe „Arborele vieţii”, la una din orele suplimentare a ridicat mânuţa şi i-a explicat profesoarei lui ce planuri de viitor are. Astfel au decurs primele etape înaintea numirii lui Alex Raţiu, elev la Colegiul Bănăţean din Timişoara, pe postul de preşedinte al clubului cu proiecte „eco”, numit „Arborele vieţii”.
Electoratul său a constat în colegii lui de clasă, toţi de doar zece ani. „El va fi preşedinte pentru totdeauna, poate şi copilul lui va fi preşedinte”, a precizat Delia Dumitrescu, una dintre cele patru secretare ale lui Alex.„Noi trebuie să-l ascultăm pe preşedinte”

 

Alex şi-a dat seama că un şef adevărat trebuie să aibă o secretară. Şi nu una, ci patru! Fericitele fete sunt Ioana Iacobici, Delia Dumitrescu, Andrada Cioc şi Alexandra Orha. Băiatul recunoaşte că principalul criteriu atunci când a făcut alegerile a fost isteţimea, nu aspectul fizic. „Noi trebuie să-l ascultăm pe preşedinte, facem tot ce ne cere, medalii, site, desenăm”, a  enumerat, cuminte, Ioana sarcinile lor. Orice activitate însă nu se pune în aplicare până când „poporul” care a ales preşedintele nu este de acord cu propunerile lui Alex. „Se consultă mereu, toţi au câte ceva de spus şi scriem toate planurile de viitor”, a precizat Karina Preotesoiu, învăţătoarea micuţilor de clasa a III a. Printre realizările preşedintelui „verde” se evidenţiază plantarea a doi arbori ginko biloba în curtea şcolii. „Am mers cu toţii în mai şi am plantat arborii, fiecare am avut câte o lopăţică. Mergem de multe ori şi le cântăm copăceilor, vor creşte mai repede aşa”, a adăugat Delia.
Nu lipseşte nici coregrafia pentru dansul în jurul acestor arbori. Alte realizări concrete se referă la eşarfe imprimate cu frunze de ginko biloba, expoziţii cu lucruri realizate din cânepă şi alte materiale şi multe excursii la mănăstiri şi alte destinaţii rustice. „Am mers în excursie la Bodrog, unde am văzut un arbore ginko biloba plantat încă de pe vremea primului război mondial”, a povestit Karina Preotesiu.

Planuri măreţe într-un caiet micuţ

 După fiecare şedinţă de consiliu, caietul de sarcini al lui Alex se umple de planuri foarte îndrăzneţe. Astfel, construirea unei căsuţe în copac sau realizarea unui CD cu imnul clubului sunt trecute primele pe listă. De asemenea, se întâmplă ca vreun elev să fie desemnat nominal pentru îndeplinirea unei sarcini, lucru pe care Alex îl notează riguros în caiet.

Invazia E-bucătăreselor

Timişoara: Bucătăresele din Banat şi-au construit un imperiu pe Internet

Mamele tinere sau gospodinele cu experienţă sunt navigatoare specializate pe site-urile cu reţete culinare.

„Am savurat cu ochii pagina plină cu de toate, de jos până sus. Mai aveam puţin şi mă lipeam cu nasul de monitor. Felicitări pentru blog şi pentru efort”, astfel comentează e-vizitatorul Mihai blogul e-bucătăresei Iulia, o gospodină care nu a ezitat să posteze reţete precum „pui marinat cu orez”, „Guacamole”, „macrou cu sos la cuptor” sau „ananas caramelizat”.

Acest imperiu online al gospodinelor permite ca sute astfel de femei să se ajute reciproc, postând fotografii cu etape din prepararea unei reţete. Diferite de cărţile de bucate tradiţionale prin informaţii detaliate, blogurile culinare abundă în fotografii despre preparate tradiţionale, dietetice sau  exotice.

Bucătăreasă dedicată

Laura Laurenţiu este o e-bucătăreasă care deja a câştigat experienţă vizitând forumuri dedicate preparatelor culinare, iar prezenţa ei pe un blog personalizat cu miros de cozonac este una recentă. E-Gospodina povesteşte cum găteşte în bucătărie, cu aparatul de fotografiat pregătit şi nerăbdătoare să posteze pe blogul ei noua sa reţetă.

„Dacă nu-mi iese bine, nu postez. În schimb, legat de preparatele care au ieşit bine, fetele care accesează blogul, mă întreabă ce au făcut bine, ce ingredient au uitat şi astfel de detalii”, a mai adăugat Laura Laurenţiu, e-gospodina care mărturiseşte că e-bucătăresele se cunosc între ele doar virtual.

Peste 100 de reţete per blog

Misiunea e-bucătăreselor este clară, câştigarea încrederii femeilor „disperate” şi sprijinirea lor permanentă, cel puţin în arta culinară. Nici numele de cod al e-bucătăreselor nu lasă de dorit, ele prezentându-se pe bloguri cu titluri precum „bucătăreasa zglobie”,  „bubulina” sau „melianda”. Fiecare e-bucătăreasă are pe blogul ei încă alte cel puţin 100 de alte membre care au aceaşi ocupaţie virtuală. Se ajută reciproc, încearcă reţetele fiecăreia, preiau ponturi pentru a găti „mâncarea supremă” şi nu se opresc nici după ce blogul a fost inundat de peste 100 de reţete.

„Una dintre concurente, membră cu greutate a culinarului, este „Daneza”, care a înscris mai multe reţete, unele foarte elaborate. Una dintre ele propunea o tehnică de împletire a aluatului de o mare simplitate şi cu un rezultat deosebit. Nu am rezistat să nu o încerc. Menţionez că „Daneza” a folosit un altfel de aluat, cu ouă, unt şi lapte. Colacul meu e pur şi simplu din pâine, dar s-a comportat foarte frumos, a crescut uniform şi rotunjor. Desigur, se poate împleti în această formă orice aluat se preferă, cel pe care fiecare l-a făcut cu rezultate bune în bucătăria proprie”, a scris e-gospodina Laura Laurenţiu pe blogul ei, alături de poze „delicioase” cu colac împletit.

Dedicate vegetarienilor

Printre vedetele reţetelor vegetariene se strecoară germenii, ceapa verde, migdalele, morcovii, usturoiul, soia sau fulgii de ovăz. Astfel de ingrediente compun o armonie de preparat pe blogul „bunsisanatos.wordpress”. 
Această lume a e-bucătăreselor nu este ocolită nici de concursuri postate pe forumuri, cu premii pentru „cel mai bun preparat de panificaţie”, care naşte discuţii între e-gospodinele gata să înfrunte orice luptă culinară.

Terapie ironică pentru AA

Alcolicii Anonimi se întâlnesc într-un bar dintr-o mănăstire

Membrii AA consideră paradoxală locaţia în care se desfăşoară întâlnirile între oamenii care renunţă la alcool, dar subliniază că nu este un birt.

Grupul AA din Timişoara îşi desfăşoară întâlnirile zilnice în două locaţii din oraş, printre ele însă, iese în evidenţă cel din mănăstirea Salvatorienilor. „Paradoxal, întâlnirea AA se desfăşoară în barul mănăstirii, nu există băutură deloc aici, dar ideea în sine e ironică”, a precizat unul dintre membrii AA. „Nici nu ne gândim că este bar, doar oamenii din afară interpretează greşit, aici nu este birt, doar că acesta este singurul loc în care se poate fuma”, a adăugat un alt membru.

 Istorie de la o idee

Mărturiile lor sunt confirmate de Doina Oşorheian, arhivara şi bibliotecara mănăstirii. „Când ne-au cerut să le oferim un loc pentru întâlniri, dar ştiind că fumează, vechiul bar a fost singura soluţie. Înainte era magazie acolo. Acum, este singurul loc din mănăstire unde se permite fumatul”, a declarat Doina Oşorheian. Istoria barului care ascultă acum poveştile mebrilor AA a început în ’94. „Atunci, la sfatul unui candidat la postul de pater al mănăstirii, sub conducerea părintelui Berno Rupp, s-a amenajat un bar la subsolul clădirii. Camera era special dedicată întrunirilor în care se bea câte un păhărel de vin, dar cu limită şi se fuma”, a mai spus Doina Oşorheian.

ŞI ÎNTREAGA POVESTE…..

Lista unui pensionar: hărţuire homosexuali, enervarea homosexualilor…

Timişoara: Un pensionar hărţuieşte singurul club gay din Banat

Clubul Sauvage din Timişoara a fost nevoit să-şi reducă programul de petrecere după ce un pensionar i-a invadat cu reclamaţii.

Homosexualii care frecventează clubul Sauvage se simt hărţuiţi de un singur pensionar, care, iritat de zgomotul ce se aude din club după miezul nopţii, a depus la primărie zeci de reclamaţii. „Eu mă lupt cu ei de ceva vreme, dar degeaba, ei au mai mulţi bani, dar e foarte deranjant, se aude muzica foarte tare după miezul nopţii”, a declarat Dumitru Ştefănescu, pensionarul din clădirea în care se află şi clubul buclucaş.

Reclamaţiile bătrânului s-au dovedit a fi întemeiate şi de efect, reprezentanţii primăriei întocmind adrese pentru ca programul de activitate al clubului să se reducă de la non-stop, zilnic, până la ora 22.00.

„Se închid singuri, că au program zilnic şi doar în weekend dau petreceri. În schimb, chiar în 2008 au primit o amendă pentru tulburarea ordinii publice, la ora 01.00”, a precizat Adrian Ilin, şeful Serviciului Publicitate şi Comerţ al primăriei. Disputa veche de un an a dat naştere şi unei petiţii, prin care homosexualii cer stoparea discriminării.

Peste 200 de români au semnat petiţia lansată de când scandalul, foarte mulţi optând să-l citeze chiar şi pe Mircea Badea, folosind expresia „Trăim în România, iar asta ne ocupă tot timpul”, pentru a-şi exprima supărarea faţă de hărţuirea nominală a clubului Sauvage.

Singurul reprezentant al clubului Sauvage, care a putut fi contactat, a fost barmanul, patroana clubului nerăspunzând la numeroase telefoane. „Un vecin nu ne suportă şi cheamă poliţia în fiecare sâmbătă când sunt petreceri la noi, ţin minte că am primit parcă şi o amendă de 500 de lei pentru tulburarea liniştii publice. Avem probleme şi la primărie din cauza lui. Am chemat chiar şi specialişti care să urce la el şi să măsoare decibelii, ca să vedem dacă într-adevăr dăunează zgomotul sau nu”, a declarat barmanul clubului Sauvage.

Chiar dacă reprezentanţii primăriei au un dosar stufos cu informaţii despre club, dosit cu toate reclamaţiile pensionarului, la secţia 1 a Poliţiei nu figurează nicio reclamaţie legată de zgomotele care deranjează. „La secţia 1 Poliţie nu există nicio reclamaţie legată de tulburarea liniştii publice nici pentru clubul Sauvage, dar nici pentru Casa Armatei”, a precizat Andrei Emil, purtător de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Poliţe Timiş.

Primăria nu poate lua alte măsuri împotriva clubului, chiar dacă sunt presaţi de reclamaţiile pensionarului, deoarece, încă de când a apărut clubul, patronul a cerut acordul locatarilor pentru construirea unui spaţiu comercial la subsolul clădirii din Piaţa Libertăţii. „Putem doar să amendăm clubul pentru tulburarea liniştii publice, deoarece patronul a întrebat locatarii dacă sunt de acord cu transformarea spaţiului într-un spaţiu comercial, iar aceştia au fost de acord”, a spus Adrian Ilin, şeful Serviciului Publicitate şi Comerţ al primăriei.

Sub iscălitură, realitatea arată altfel

 Trotuare reparate doar în raportul primarului

Strada Mareşal Alexandru Averescu şi Piaţa Vîrful cu Dor au asfaltul plin de crăpături şi cratere, deşi în documentele Primăriei Timişoara ele sunt reparate.

Trotuare neatinse de asfalt sau pavaj proaspăt apar în raportul primarului Gheorghe Ciuhandu ca fiind întreţinute în anul 2008. Strada Mareşal Alexandru Averescu, fosta stradă Lidia, este cuprinsă în raport la paragraful „Întreţinere trotuare în zona de sud a municipiului Timişoara”, de la punctul trei al capitolului cu privire la Serviciul Drumuri şi Poduri „Sinteza activităţii pe anul 2008”.

În realitate, începând de la numărul de bloc 52, gropile din asfalt prezintă un adevărat obstacol pentru cetăţeni, în special pentru oamenii în vârstă.

Slalom printre gropi

„Am căzut din cauza gropilor. M-am lovit la tâmplă, la ochi şi genunchi, şi era ziuă. Acum merg pâş, pâş”, s-a plâns o pensionară care locuieşte în zonă. Deşi strada figurează ca fiind deja reparată pe foi, ea se află în planul trotuarelor care vor fi în curând reparate.

„Luna viitoare strada Lidia va fi reparată, dorim să finalizăm şi acest trotuar”, a precizat Chiş Culiţă, director la Direcţia de Drumuri şi Transporturi din cadrul Primăriei Timişoara. Piaţa Vîrful cu Dor este o altă zonă care intră în contradicţie cu informaţiile redactate în raport. Asfaltul este crăpat, iar la numai o sută de metri , pe strada Iepurelui, rădăcinile copacilor au format adevărate rampe de lansare din asfaltul ridicat. „În acest caz nu putem interveni fără a colabora cu cei de la Direcţia de Mediu. Nu putem să ridicăm asfaltul în exces, iar copacii nu avem voie să îi tăiem fără o discuţie cu cei de la Mediu”, a adăugat Chiş Culiţă.

Vremea trotuarelor

„Putem lucra în funcţie de bani, până acum ne-am axat pe arterele majore, dar în trei ani de zile dorim să reparăm şi trotuarele, iar în următoarele săptămâni dorim să astupăm gropile adânci”, a mai spus Chiş Culiţă.
Până atunci, cei care circulă pe trotuarele de pe strada C. Porumbescu, Splaiul Nicolae Titulescu, Gheorhe Doja nr 48 sau strada Gării, vor trebui să se asigure că au glezne rezistente.

Nu au explicaţii

Reprezentanţii primăriei nu au putut să ofere o explicaţie clară. „Sunt străzi pe care se fac reparaţii anual. Nu pot să dau alte comentarii, asta mi s-a spus“, a declarat Lăcrămioara Condea de la Biroul de Presă al Primăriei Timişoara.

Râturi celebre doar pe foi

Oraşul afişelor electorale

Hârtii peste hârtii. Arma principală a unei campanii electorale a devenit hârtia colorată şi tipărită. Papirusul a invadat oraşul de pe Bega în scopuri politice. Pentru ocuparea postului de consilier local sau de primar, politicienii timişoreni par să fi căzut de acord asupra unui lucru- chipul oricărui candidat trebuie să apară pe o coală tipărită A3, cu un mesaj cât mai nonpersuasiv ori chiar inexistent şi o expresie facială care să denote dezinteresul pentru şedinţa foto. S-a împrumutat modalitatea occidentală de promovare a candidaţilor dar nu şi inspiraţia pentru un text convingător. Ca de obicei, preluăm forma dar ne lipseşte fondul.

Absolut toţi candidaţii la primăria Timişoara, mai puţin Gheorhe Ciobanu, figurează în conţinutul afişelor electorale, postând mimica omului care abia a aşteptat terminarea şedinţei foto. Feţele lor neutre din punct de vedere al expresivităţii, intră în contradicţie cu mesajele de pe acelaşi afiş. “Aţi votat destul cu hoţii, mai votaţi şi patrioţii”- un mesaj instigător alături de chipul unui Ioan Brumar plictisit. Mottoul afişului de la PRM nu se opreşte aici. Ne sperie prin conţinutul unui text care ne-ar propune tipologia viitoare a unui “cap” de oraş: “Aşa da primar!”.

Ideea fixă şi supărătoare de transformare a României într-o ţară europeană şi-a lăsat o amprentă puternică la nivel cognitiv. Deşi demersurile în acest scop sunt infime şi nu cele cerute de Uniunea Europeană, politicienii români continuă să argumenteze fiecare acţiune în virtutea acestui ţel. Şi, atunci când nu mai există inspiraţie ori idee de acţiune, se alege, în prima şi ultima instanţă, un mesaj devenit clasic şi neatrăgător: “Primar pentru Timişoara Europeană”. Nu e sigur faptul că Stanciu Gheorghe Vladimir a ales acest logo electoral dar figurează sub poza lui.

Nici restul mesajelor nu excelează în atragerea atenţiei: “Leac pentru oraşul meu Timişoara” sau “Fii prezent.Pentru tine alegi”. Doi candidaţi, însă, se fac remarcaţi. Nu prin originalitate, ci o mică dinamică faţă de restul participanţilor. Gheorghe Ciobanu, candidat pentru primărie, preferă să “spună lucrurilor pe nume”, indicând cu un deget ridicat şi o încruntare din sprâncene, hotărârea sa. Ioan Răducan îşi arată “respectul pentru Timişoara”, încercând să aducă “spiritul” Che Guevara, prin aspectul afişului său. Chipul lui este o copie a modului în care era înfăţişat rebelul Guevara, cu acelaşi fond roşu şi faţă estompată. Prin titlu instigă la revoluţie, sub forma unei schimbări.

Totuşi, efortul membrilor PD-L şi TM nu poate fi trecută cu vederea. Sunt singurele partide care au apelat şi la alte modalităţi de promovare a candidaţilor, în afara afişelor. “Dubiţa PD-L” este condusă prin oraş, semnalând candidatura lui G.Ciobanu la primărie şi a lui C.Ostaficiuc la consiliul judeţean. De asemenea, există corturi amplasate cu scopul de a informa electoratul.

Cu toate că este favoritul şi acestor alegeri, actualul primar, Gheoeghe Ciuhandu, depune eforturi substanţiale pentru dinamizarea oraşului. Mai întâi, a realizat alianţă între PNL, PNŢCD şi FDGR, cunoscută sub numele de TM. Apoi, a angajat voluntari care au împărţit pliante şi au distrat copii din centrul oraşului, oferindu-le mingi cu care să se joace. Singura dilemă a copilului care locuieşte într-unul din blocurile cu 10 etaje ar fi- de ce acoperă afişele imense toată lumina din casă? Măcar de ar avea un mesaj incitant ori o prezenţă estetică încântătoare. Nu. Românul ştie că aşa trebuie făcut, aşa şi face. Nu contează rezultatul ignorat ,ci intenţia nobilă prin originea străină.

Unele afişe depăşesc chiar şi percepţia medie a cetăţenilor. Text vag. Cuvinte ce nu prea au legătură cu politica. Uniuni de partide apărute ca şi ciupercile. Pe panoul cu afişe există trei exemplare care, de sine stătătoare, par să promoveze credinţa, sfera forestieră şi curăţenia. Uniunea Pensionarilor şi a Solidarităţii Sociale ne instigă la un război de curăţare a vidului: “Împreună, să începem curăţenia generală”. Partidul Ecologist Român par să fi greşit panoul: “votează bradul”…Partidul Naţional Democrat Creştin le ţine isonul în felul lor: “votaţi crucea”.

Emisiunile TV sunt dominate de alegerile din capitală. Totuşi, Analog TV alocă spaţiu pentru candidaţii din Timişoara. Dar promisiunile pe care le debitează încurajează stoparea acţiunilor politice la stadiul de afişe. Printre altele, se promite construirea unei centuri ce nu aparţine de judeţul Timiş. Candidaţii nu-şi prea cunosc atribuţiunile, asigurând înfăptuirea unor lucruri pe care funcţia lor le limiteză din desfăşurare.

Poliţiştii comunitari, poziţionaţi pentru a supraveghea buna condiţie a afişelor, par a sta 12 ore inutil în faţa panourilor. Având în vedere dezinteresul pentru afişele neutre, este necesară atragerea atenţiei – se poziţionează oameni îmbrăcaţi în uniformă în apropierea unui lucru deloc atrăgător.

Afişe pe faţadele blocurilor, fabricilor părăsite sau a marilor magazine. Mărimi imens variabile. Inutil. Primarul, în funcţia căruia oamenii străzii primesc autorizaţii pentru cerşit, va prinde încă un mandat.

 

 

Săpunul nu poate curăţa nebunia

Fight Club, un bildungsmovie violent

 

“Prima regulă a Fight Clubului este: Nu vorbeşti despre Fight Club. A doua regulă a Fight Clubului este: Nu vorbeşti despre Fight Club.” Spre binele vostru, eu voi ignora regulile…

Brad Pitt, Edward Norton, Helena Carter şi David Fincher – ingredientele perfecte pentru ecranizarea unui scenariu dement. Un tipic angajat american şi un vânzător de săpunuri descoperă plăcerea de a lupta până la refuzul fizic al trupului. Jack şi Tyler înfiinţează Fight Club, adunând tot mai mulţi adepţi ai acestei practici. Acţiunea continuă derutant…Oamenii se bat ca animalele, Fight Club devine o industrie de săpunuri, Tyler profită de naivitatea tuturor, iar Jack începe să se alimenteze cu suferinţa unor oameni dereglaţi mental. În final…umorul negru atinge culmile ironiei – Jack descoperă că Tyler e inconştientul prea real al său şi apasă pe trăgaci…

O sută treizeci şi nouă de minute de acţiune, thriller şi dramă “sunt viaţa irosită a lui Jack!”. Fight Club promovează utilul luptelor fără sens şi puterea inconştientului alimentat cu porniri refulate.

 

Când mintea iese de aici

Când viaţa are prioritate în faţa eticii

Ca şi în alte cazuri în care partea teoretică nu coincide cu cea practică, etica impune norme morale , generale şi particulare, care intră în contradicţie cu omul- fiinţă iraţională când vine vorba de stări emoţionale şi relaţii personale. Deşi sistemul de norme morale dă impresia că este general acceptat, există cazuri particulare în care îşi pierde rolul de etalon comportamental, în favoarea sentimentelor şi gândirii imediate.

Spre deosebire de realitate, acest eseu caută să realizeze o armonie între teorie şi practică. Astfel, premisa necesită un exemplu. Un tată pleacă cu fiica lui şi fiul vitreg într-o excursie la munte. La un moment dat apare un urs în faţa lor. Rămânând cu un singur braţ, în urma unui accident, tatăl are posibilitatea de a lua în braţe doar unul dintre copii şi să fugă cu el. Alege să-şi salveze fiica, lăsându-şi fiul vitreg în ghearele ursului.

Este evident faptul că norma în discuţie e de natură generală. E o normă a eticii ce reglementează obligaţiile unui tată(general valabile), care, în acest caz, pare a fi grav încălcată. De aemenea, faptul că această normă nu a fost interiorizată de către părintele în cauză, devenind o convingere, ea rămâne la stadiul de teorie neaplicată, abstractă. Aparent, o primă concluzie ar fi: cerinţele moralei sunt net superioare relaţiilor personale, sursa incompatibilităţii fiind discrepanţa dintre realitatea relaţiilor stabilite între indivizi şi idealul absolut al normelor.

În acest caz nu trebuie căutat criminalul unei victime neîndreptăţite ci puterea normelor în contextul acestei relaţii intersubiective, criteriile după care a acţionat tatăl şi modul în care normele ajung să fie sintetizate.

Se spune că omul trebuie să trateze toate fiinţele în mod similar, mai puţin în situaţiile în care este vorba de o excepţie generală şi morală, care să justifice o diferenţiere a tratamentuli acordat. În cazul nostru, tatăl pare îndreptăţit să-şi salveze fiica- propriul lui copil. El poate sfida morala deoarece nu este obligat de opinia generală să dea dovadă de mai multa afecţiune faţă de un om aproape străin.

Oare morala ce ar cere? Ca tatăl să nu salveze niciunul dintre copii? S-ar pierde viaţa a doi copii, poate a chiar şi al adultului. Fiind vorba de o relaţie preferenţială, constituită pe iubire parentală, morala nu îşi mai are locul aici. Comportamentul tatălui nu e moral, nici imoral, ci justificat. Într-adevăr, normele ar trebui să ghideze acţiunea oamenilor, pentru ca aceştia să convieţiuiască armonios împreună. Dar ele nu trebuie respectate cu sfinţenie atunci când natura de fiinţă protectivă, dominată de un instinct primar domestic(şi nu unul criminal), te îndeamnă contrariul. E perfect natural ca tatăl să renunţe la conflictul interior, cauzat de disputa între moral şi imoral, şi să se ghideze după instinctul parental, preferând să-şi apere fiica.

Ar trebui deci să alegem relaţia personală în favoarea moralei? De ce nu. Morala nu are norme care să-l apere pe nefericitul fiu vitreg care a rămas în faţa ursului. Nenorocul de a purta titlul şi rolul de fiu vitreg îi este fatal şi de neoprit. Morala e teoretizată dar întâmpină obstacole în interiorizarea lor de către cei cărora se adresează. Conform normei generale, comportamentul tatălui e imoral, deoarece a lăsat conştient un copil în “ghearele morţii”. Dar, cu toate acestea, ea nu are nicio putere. Tatăl nu a transformat norma într-o convingere proprie şi atunci acţionează după concepţiile sale(poate alte norme sintetizate). Normele sunt legi care nu pedepsesc fizic ci mental(conflictul interior desfăşurat în mintea tatălui, datorat nesalvării fiului vitreg, e o pedeapsă capitală. Remuşcarea va persista dacă omul are conştiinţă şi raţiune). Problema e că pedeapsa, survenind tărziu după săvârşirea faptei, nu împiedică judecata oamenilor. O problemă şi mai mare este faptul că morala e concepută de aceiaşi indivizi care o încalcă pentru a întemeia altele. Rămâne la latitudinea bunului simţ şi al respectului faţă de semeni ca morala să funcţioneze…

Conflictul dintre ceea ce cere morala şi modul în care a acţionat tatăl este unul real şi frecvent din păcate. Morala, deşi creată de oameni, depăşeşte limitele lor. Imoral este să concepi o morală iluziv de înfăptuit. Probabil, a cere conştient mai mult decât se poate pentru simplul fapt de a controla ordinea şi emite pretenţii de fiinţă raţională în acţiune- e chiar modul nostru de a trăi…Ştim că morala e puţin exagerată, inspirată din ideal, dar o acceptăm pentru simplul fapt că avem libertatea de a filtra normele reale şi consructive.

Am fi avut dreptul să-l condamnăm pe acest tată în cazul în care era un criminal în serie. Decizia lui e aparent imorală dar parţialitatea lui- apărată de normele generale şi justificată de însăşi natura lui de om.

 

Muzicieni wannabe

Jazz alb în oglindă

La început aveam impresia că stau la barul, din lemn îmbibat cu miros de bere, pub de jazz, de la marginea vreunui oraş.Singură, cu o halbă de bere în mână,ochii fixaţi în gol şi timpanele solicitate de zgomotul armonios al instrumentelor.Un jazz dinamic şi energic, dar liniştitor…anii ’70,New York,Cadilac-uri,femei fatale cu mănuşi până peste cot,bărbaţi în costum cu dungi şi ceva fum…

Toate acestea până la un moment dat!Simplitatea notelor muzicale devenea complexă, haotică, zgâriată- apărea vocea umană.Nu vocea deranja,cât forma pe care o lua.Se auzeau cuvinte.Adevărat,în ritmul melodiei,dar cuvintele se repetau.Nu era un ecou,s-ar fi estompat.Era un disc blocat,insista…

Atunci m-am trezit într-o hală,lângă mulţi alţi oameni,stând în picioare.Trupa Blazzaj cânta pe o scenă improvizată.Cablurile de la instrumente atârnau şi ieşeau,dar se uneau,în toate direcţile.Din păcate,linia melodică a fost bruiată de nişte versuri,care au un sens de sine stătător,dar nu şi în contextul în care erau băgate.Erau cuvinte introduse forţat şi repetate pănâ la ultima notă muzicală.Acest chin se observa,era mult prea evident.Într-adevăr Blazzaj.Un jazz alb.Un jazz interpretat de albi-şi extraordinar.Un jazz cu nuanţe noi aduse de albi-puţin forţat.

Totuşi,un instrumental capabil să te scoată din realitate încă din prima noapte a Student Festului.Ce mai urmează…?

Un leagăn de puf urechii

Un concert cu “bis”

Nu-mi vine să cred!M-am apropiat de mulţimea care asculta concertul de ieri de la ora 20:00 cu o oarecare indiferenţă.Nu aveam de gând să stau mai mult de 5 minute.Credeam că iarăşi dau peste o formaţie care atenuează incultura muzicală prin folosirea jocurilor de lumină pe scenă şi a teatrului ieftin,de oameni pătrunşi de muzica pe care o interpretează prost.Am avut o revelaţie!Am simţit o “dezamăgire” care mi-a încântat toate simţurile…Surprinzător,am stat până la ultima vibraţie a vreunei corzi a chitării.

Ce se întâmplă atunci când totul este perfect şi caută să se perfecţioneze în continuare?Asculţi o linie melodică care te încântă exact atât cât trebuie.La ea se adaugă o bătaie ritmată de tobe .Realizezi că te încântă mai mult,că nici o altă intervenţie muzicală nu o mai poate ridica la vreun nivel mai înalt.Apar sunete de chitară.Te amăgeşti crezând că poţi anticipa următoarea notă.Renunţi să te mai minunezi şi recunoşti că armonia va continua la nesfârşit…Nu voi mai descrie acordul dintre instrumente şi voce,mi-aş sărăci vocabularul de locuţiuni adjectivale.

Nu eram singura spectatoare influenţată.Unii se zbenguiau de zor în faţa scenei.Un altul îşi ţinea bicicleta cu roţile ridicate în aer.Câteva perechi se sărutau pe ritmurile tobelor.Mai mulţi se holbau uimiţi la membrii trupei,care colaborau atât de subtil între ei,încât era evident că se înţeleg de minune.

Abia la sfârşit am auzit numele trupei,când publicul cerea “bis”.Sonatic.Un rock agresiv şi liniştitor în acelaşi timp.O trupă de apreciat pentru faptul că nu se complace în masa muzici române de comerţ.